În Londra, ca acasă

Cu trei veri in urmă am vizitat China, timp de patru săptămâni. Acum locuiesc în Londra. Dacă în China am fost cu adevărat „şocat cultural” la fiecare pas, în Londra mă mir de lucruri precum existenţa unor începuturi standard de conversaţie (un „Hi, how are you?” rigid şi care admite un singur răspuns – vă las pe voi să îl ghiciţi) sau permanenţa necontestată a robineţilor dubli – unul pentru apă caldă şi altul, separat, pentru apă rece. Împărţim surprinzător de multe cu britanicii. Nu ne miră umorul lor sec, dragostea pentru bere sau discuţiile neobosite despre vreme şi politică. De aceea, doresc să dedic o serie de articole asemănărilor dintre societatea noastră şi cea pe care încep să o cunosc de doi ani de când locuiesc în Londra.

Prin acest demers nu vreau să minimizez prăpastia care ne desparte. Tendinţa generală de a descrie diferenţe este cel puţin de înţeles şi, cred eu, benefică. Voi scrie, probabil, articole întregi despre cum felul acestor oameni de a interacţiona într-un mediu profesional ne este atât de străin încât e pe departe cea mai mare barieră care ne ţine la margine; sau despre cum imperativul de a fi „politically correct” creează o sensibilitate atât de acută (şi contagioasă) încât cuvinte cu care acasă eram obişnuiţi deschid aici răni adânci.

Cu toate aceste diferenţe, sunt adeptul dictonului „when in Rome do, like the Romans do”, dar neapărat cu anexa „without being a Roman.” Consider că un accent puternic, de pildă, este un avantaj, conferind o identitate gata preparată pentru deţinător, de care acesta ar trebui să fie mândru. Un simţ diferit al modei, sau o atenţie culinară aparte au avantaje similare. Să nu uităm de logica unui banc clasic: Ion, către Gheorghe: „Mă Gheorghe, io îs mândru că-s român.” „Da di ce, mă Ioane?” „Păi şi de n-aş fi mândru, tot român aş fi.”

Sunt în mod deschis împotriva încercărilor excesive de integrare, când accentul se schimonoseşte şi imită cu prost gust intonaţia locală, când moravurile sunt apropriate en masse, fără a trece printr-un filtru critic, când se ajunge la situaţia cel puţin hilară descrisă de Russell Peters, când tatăl acestuia, un indian mutat în Canada de câţiva ani, închide furios telefonul, exclamând: „ah, imigranţii ăştia!”

Aşadar, naturaleţea cu care ne concentrăm atenţia pe diferenţe în loc de asemănări face ca un exerciţiu aparent trivial precum observarea punctelor comune dintre două societăţi să se asemene destul de mult cu imperativul new-age al concentrării asupra aspectelor pozitive: este un proces dificil şi neapărat conştient. Asemănarea, ca şi negativul, e mai greu de observat, deşi uneori ne este chiar în faţa ochilor („nu vedem de ochi”, conform înţelepciunii copiilor).

Când am început acest exerciţiu aveam o listă de doar două asemănări, şi făcusem mult efort pentru ele. Prima, despre care voi scrie în următorul articol, o reprezintă cerşetorii. Îi avem şi noi, îi au şi ei, în numere generoase. Pe a doua o las surpriză deocamdată.

Înainte să închei, câteva cuvinte despre asemănări şi deosebiri. La extreme, ca şi majoritatea conceptelor, „diferenţa” îşi pierde sensul. Aceasta nu are o existenţă independentă de „asemănare”, amândouă fiind feţele opuse ale aceleiaşi monede. Mai mult, ele sunt complet interşanjabile.

De exemplu, dacă eforturile recente ale fizicienilor au vreo bază în realitate, lumea fizică pare să fie compusă dintr-o multitudine inimaginabilă de „coarde” (strings), care la nivel sub-microscopic intră în componenţa tuturor particulelor constitutive ale lumii vizibile şi mai ales invizibile. Aşadar, pare-se, tot ce ne înconjoară este doar o variaţie a proprietăţilor unuia şi aceluiaşi element. În acest context, „diferenţa” dintre obiecte este de fapt „asemănare”. La nivel opus, macroscopic, contemplarea cerului într-o noapte fără nori oferă privirii doar o mulţime de puncte luminoase. Dacă nu am fi văzut cu toţii imaginile publicate de NASA ale sateliţilor, cometelor sau stelelor, am putea foarte uşor ignora complexitatea pe care acestea o ascund ochiului uman şi am concluziona că sunt toate unul şi acelaşi lucru.

Toate diferenţele se dezintegrează în asemănări la nivel micro- sau macroscopic. Iar la niveluri intermediare, perceptibile uman, toate asemănările sunt de fapt deosebiri nesemnificative.

Un dans pe care îl admirăm este nu mai mult decât mişcarea unor puncte într-un spaţiu tridimensional în jurul unor coordonate fixe. Dar acest lucru este irelevant la nivel cotidian, pentru că dansul înseamnă ceva pentru noi; ne animă, ne încântă, suntem empatici faţă de dansatori. Diferenţele dintre doi dansatori sunt seminificative aşa cum diferenţele dintre două mulţimi de puncte animate nu pot fi. În completă opoziţie, paradoxul lui Tezeu, care întreba dacă nava cărei părţi componente au fost schimbate în întregime este aceeaşi navă, face uz de diferenţe nesemnificative uman pentru a ilustra o aparentă lipsă de identitate a lucrurilor pentru care avem nume. Însă asta trece cu vederea faptul că oamenii numesc un obiect „acea navă” nu în virtutea structurii sale atomice, ceea ce ar insemna că de la un moment la altul „acea navă” ar deveni „altă navă”, ci în virtutea diferenţelor uman-observabile care o deosebesc de „un scaun” şi o aseamănă cu „alte nave”.

În consecinţă, la nivel cultural, toate asemănările pe care le voi invoca reprezintă de fapt diferenţe. Scriind despre cerşetori voi scrie cum, deşi fac parte din ambele societăţi, ei arată şi vorbesc diferit aici decât acasă; sunt mai mulţi sau mai puţini ş.a.m.d. Şi atunci de ce acest subiect se poate vreodată numi o asemănare? Fără îndoială, Marea Britanie şi România au strategii foarte diferite cu privire la cerşetori, şi aceştia din urmă nu au multe de impărţit cu cerşetorii români (nici la propriu nici la figurat). Totul ar conduce către prezentarea acestui subiect drept o diferenţă între România şi Marea Britanie. Totuşi, e natural pentru mine să o includ la capitolul asemănări.

Soluţia, destul de simplă, intră şi mai adânc în sfera umană: cei de acasă, cărora mă adresez, şi-ar putea imagina cu uşurinţă că o ţară bogată precum Marea Britanie nu are cerşetori, sau că, dacă are, atunci cerşetorii ei o duc mai bine decât ai noştri. Însă, cum realitatea contrazice aceste aşteptări, are sens să spunem că la acest capitol ne asemănăm mai mult cu britanicii decât credem.

Asemănările despre care merită scris sunt cele care contrazic aşteptările de diferenţă. Ar fi cel puţin anestezic şi cel mult hilar să scriu despre faptul că şi britanicii dorm noaptea, nu doar noi. Pentru că toată lumea se aşteaptă ca aceasta să fie situaţia.

În aşteptarea articolului despre cerşetori, aş fi tare curios unde credeţi voi că România s-ar asemăna cu Marea Britanie. Comentariile sunt deschise.


This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply